„Ii deranjezi! Pleaca!”

„Ii deranjezi! Pleaca!” Asa s-au incheiat 5 ani de minciuni.

Ce poti sa mai spui cand oamenii pe care ii admiri, pardon, admirai, te arunca ca pe un gunoi, fara sa aiba macar obrazul sa iti spuna in fata sa pleci?

Putin spre nimic, chiar daca mintea si sufletul iti sunt inundate de ganduri. Ieri s-a incheiat un capitol al vietii mele – inca unul, se tot incheie, dar nu se deschinde nici unul. 5 ani in care am trait multe rele si singurele momente frumoase erau legate de o mana de oameni care ma faceau sa vad luminita de la capatul tunelului printre cele mai sumbre ganduri.

Dar iata ca totul a fost o minciuna. Acum... cum sa arunci tot ce ai trait in 5 ani? Cum sa arunc toate vorbele intelepte pe care mi le-au spus? Ia de arunca in vant “Nu te lasa!”, ia de arunca “O sa fie bine, ai sa vezi!”... tocmai ceea ce m-a facut sa-mi revin dintr-o depresie crunta.

Dar nici zambetele si pupaturile nu au fost reale. Nici vorbele cu talc despre nesimtirea musteriilor de la volan, care se poarta ca in viata nu au fost reale.

Nici nimic!

“Hai, mai stai, ca urmeaza momentul meu!” nici asta nu a fost reala. Daca stau bine sa ma gandesc, poate nici discutia legata de procesul de insolventa nu a fost reala. Poate a vrut doar sa ma faca sa cred ca nu am nici o sansa. Cine mai poate sti?

Realitatea este ca deranjam. Ok, dar de ce nu mi-ati spus, dragilor? Cand toti stiati situatia mea si motivul pentru care imi petrec atatea ore cu voi, de ce nu mi-ati spus scurt si la obiect ca va deranjez? Va era rusine?

A, pardon, cineva care se plange altcuiva nu este rusinos, este doar, hm... cum se spune... nesimtit?... las?... nu stiu, oricum nu mai stiu nimic, tot ceea ce credeam ca este real s-a dovedit a fi minciuna. Stau si ma gandesc cum m-au suportat atatia oameni, cred ca sunt peste 20 de insi, fara sa aiba curajul sa imi spuna sa plec? Bine, poate nu deranjam atat de mult in anii trecuti, dar in ultimele patru luni? Nici macar unul dintre voi nu s-a uitat in ochii mei, sa imi spuna serios sa plec, fiindca deranjez.

Cand ma gandesc de cate ori am ras impreuna, am mancat impreuna, mai ca imi vine sa zic sa va stea in gat. Dar nu pot, nu ma lasa inima, ca inca este proasta si inca tine la voi.
Cand vad ultima postare inca mi se strange sufletul la gandul ca trei dintre oamenii pe care ii admiram puteau fi morti. Chiar, daca eram eu in clubul ala, dona cineva ceva pentru mine? Nu bani, sange, un gand bun, o rugaciune? Probabil ati fi gandit "ce bine ca am scapat de ea, acum nu ne mai deranjeaza!".

Asa cadou de Craciun, mai rar...