Nu cred in miracole. Nu cred in icoane
care plang ori obiecte care se misca prin biserica in mod miraculos.
Nu cred in moastele frecate cu chiloti si scuipate bine de toti
enoriasii amatori de primit lucruri moca.
Dar cred in minunile adevarate. Iar
luni am realizat ca aceste minuni adevarate sunt langa noi. Cum poti
sa denumesti un om care nu mai avea nici o sansa de supravietuire iar
acum rade, vorbeste si munceste? O minune! Un Lazar!
Cum poti sa denumesti gandul care i-a
tinut in casa pe doi oameni care trebuiau sa fie in Colectiv in acea
noapte? O minune!
Nu exista putere controlata de noi,
oamenii, care sa poata sa-ti dea forta de a te trezi dintr-o coma
potential fatala si sa functionezi ca un om normal dupa cateva luni.
Da, exista medici, aparate si proceduri, dar uneori toate dau gres si
totul se termina sub pamant. Insa acei cativa care trec peste scoruri
de 6 sau 3 sunt cu adevarat minuni.
Atunci cand inima te indeamna sa pleci
de acasa, dar un gand, un simplu “mai bine stau acasa azi” te
tine intre patru pereti, in siguranta, este actiunea unei forte pe
care noi, crestinii, o numim Dumnezeu. Iar rezultatul este o minune.
Da, luni am fost langa patru minuni
adevarate. I-am vazut vorbind, razand si m-am bucurat de compania
lor. Astea sunt minunile adevarate, cele care merg printre noi si isi
continua viata datorita unor forte inexplicabile!
Nu mai credeti in icoane care plang cu
lacrimi de glicerina! Credeti in minunile vii de langa voi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu